Caruselul vietilor

Intentia cu care am pornit a fost sa vad cum este sa fii treaz. Asa cum in vis poti sa fii constient ca visezi, sa vad cum este sa fii constient ca traiesti.

Starea care o aveam era una mai agitata. Mintea era alerta. Am urmarit niste videoclipuri si le percepeam altfel decat pana atunci... vedeam mai clar, fara bruiaj, ca un copil parca. Mai aveam ceva spasme la maini si in acelasi ton (tranzitii rapide) deformari de imagine (purici/culoare/luminozitate) si parca si senzatii de gust.

A inceput cand ma uitam la un film. Era un film despre vikingi, cum unii au venit sa ajute un sat sa scape de un trol care ii tot ataca. Iar ideea este ca cel care a venit sa-i ajute, afla ca de fapt ceilalti ii facuse ceva trolului iar capetenia lor ascundea acest lucru.

 Si mi-a venit sa vomit pentru prima data. Acum gandul meu era ca voi vomita, voi intra intr-o poveste de-a mea, voi afla trol-ul neindreptatit si voi face pace cu el. Apoi voi vomita din nou si voi intra mai adanc in alta poveste, si tot asa.

M-am pus in pat si am cautat cu ce ma razboiesc eu... dar nu tin minte sa fi ajuns la ceva. In schimb am calatorit undeva...

Urmandu-mi intentia, am vrut sa vad cine sunt eu, cel care ... si a inceput un carusel, o spirala cu aceeasi imagine a unui personaj, care se modifica cate putin, cel care... 

A doua oara cand am vomitat, mi-am dat seama ca nu merge cum mi-am imaginat... n-are treaba cu povestile mele, si nu merg mai adanc... e altceva.

Apoi am pus o meditatie de la Mooji: https://youtu.be/KAmXfBEEuE8 si initial nu mergea boxa... dupa ce mi-am dat seama ce are, ca i se punea volumul pe zero, ceea ce nu mi se ma intamplase... il aud pe Mooji spunand... (4:40) "How knew that I needed this help? Where did this help came from? This help comes from the Pure Being itself." Aha, mi-am zis, d-aia nu mergea sonorul, ca sa aud asta... Multumesc pentru ajutor, si cu toata increderea ascult vorbele lui Mooji. 

Si am plecat increzator sa imi gasesc eul cel adevarat. Plecand de la eu, cel care se uita la un patrat, imaginea aia a inceput sa se  multiplice si sa se roteasca, perceptia de eu schimbandu-se treptat la cel care gandeste ca vede un patrat, si spirala pare ca merge intr-o directie. Fiecare imagine, era o persoana care a juns sa vada imaginea aia, si cumva trebuia sa trec pe la toti care au trait toate trairile ca sa aflu cine sunt. Si trairile se schimbaru cate putin putin, iar cand credeam am terminat cu o traire de genul "toti care au vazut o lumanare" a mai aparut si gandul ca trebuie sa fie si cei care "stau si gandesc ca au vazut o lumanare" si totul devenea apasator de coplesitor... Si eram convins ca acolo, la capatul drumului, este adevaratul eu, nimic nu are sens fara el. Acelasi carusel il incercasem si prima calatorie, atunci cred ca am iesit pentru ca mi-a venit sa vomit. Acum aveam ceva experienta, stiam cat de coplesitor poate fi. Si merg cu viziunea patratului in spirala, fiecare cu o viata care a experimentat cate un pic diferit, deja ceea ce experimenta nu mai era asa clar, dar se schimba cate putin... iar la un momentdat mi-am dat seama ca pot sa merg si inapoi. Si m-am oprit la un moment dat, realizand ca si acolo unde sunt, tot eu sunt, iar acolo este nemarginirea. Mi-am mai adus aminte ca i-am dat lui Dumnezeu aceasta experienta sa ma duca unde trebuie, si mi-am zis... asta-s eu, aici sunt. Si am simtit o imensa singuratate si desertaciune sa fiu acolo, in acea vastitate. Apoi m-am mai gandit ca totusi sunt acolo dintr-un joc al mintii, care aplica un model de schimbare a perspectivei la cea anterioara. Si mi-am mai amintit ca mi-am spus ca ma intorc la lumanarea din fata mea, iar din imagine lipsea lumanarea. Deci nu sunt unde trebuie. Si usor-usor am inceput sa vad in jur camera, si apoi lumanarea, si apoi atat de bucuros am fost sa vad lucruri care nu le gandesc eu, lucruri create de altcineva/altceva, mi-am zis ca asta este manifestarea lui Dumnezeu, aceste lucruri care ne inconjoara, aceasta imensa varietate, de simtiri care nu le facem noi, ne surprind, atat necunoscut. Mi-am dat seama ca sunt pe unul din miliardele de fire de viata vazute in spirala aia, si atat de tare m-am bucurat ca nu mai sunt singur... Mi-a venit iarasi sa vomit, dar eram bucuros chiar si cu asta. A trebuit sa verific timpul sa vad ca trece... minunat m-am simtit cand am vazut ca s-a schimbat minutul! Si am realizat ca firul asta de viata, oricum ar fi el, este minunat fata de singuratatea simtita acolo. Si cum viata este minunata oricum, noi putem sa intervenim doar ici-colo sa o facem mai agreabila.

Apoi m-am delectat ascultand melodii la radio, si parca fiecare melodie era o casa pe un versat de munte, facuta de cei care au trecut pe acolo, pentru cei care vor mai trece, cu un mesaj propriu al lor.

Astazi, inca am ramas cu sentimentul de "acolo" si un sentiment ca joc un rol in viata asta. Si undeva in fundal a ramas o neliniste ca undeva acolo este singuratea aceea.